RSS

Tu!

Tu…care ai plecat asa subit, asa hotarat, asa lasand usa deschisa dar incatusandu-ma sa nu pot face nimic. Tu…care acum taci si doar privesti, care…

Tu…ai uitat prea tot, prea repede, prea acum…

Tu..timpul nu e asa cum crezi…nu limpezeste, nu clarifica, timpul doar omoara si ingroapa…atat, doar ucide ganduri, sentimente, amintiri, impacheteaza ce suntem azi si pune pe raft. Maine la fel…si tot asa. Suntem de fapt un vraft de pachete, ne amintim prea putine din ce se afla acolo si uneori sunt atat de dedesubt ca nici macar nu mai poti ajunge chiar de ai vrea.

Tu…mi-ai lasat peronul gol…dar nu e vina ta…stiu asta…

Advertisements
 
Leave a comment

Posted by on 7 January 2014 in Fara rost...

 

!

La sfarsitul zilei sunt singura…banuiesc ca asa e si cu viata…doar ca lipsesc tigarile si vinul…sau poate nu, depinde de circumstante. Oricum…azi a mai plecat un tren din gara. Linistea nu conteneste sa urle. Craciun fericit tuturor!

 
Leave a comment

Posted by on 25 December 2013 in Fara rost...

 

P.S.

Cand imi ceri sa n-o mai iau pe aratura e ca si cand mi-ai renega jumatate din substanta.

 
Leave a comment

Posted by on 17 December 2013 in Fara rost...

 

Post nou

Azi ma simt al dracului de singura.

 
3 Comments

Posted by on 13 November 2013 in Fara rost...

 

Lista “Lucruri de facut pana…curand”

Pentru ca am promis … iata, aceasta este lista. Desigur, este abia la inceput si vor fi actualizari.
Asadar:

1. Sa fac dragoste pe plaja.
2. Sa dansez goala in Vama pe muzica din Stuf.
3. Sa-mi pun o dorinta intr-un lampion si sa-i dau drumul deasupra marii.

 
Leave a comment

Posted by on 3 July 2013 in Desire, Promesses pour moi

 

Expectativa – starea de fapt

Intr-o lume in care nimeni nu mai zambeste, in care cu totii alergam dupa autobuz, dead line-uri si intalniri, speranta lucrurilor simple nu isi mai are locul. Expectativa, cu totii suntem aici, asteptam sa se intample ceva, ceva care sa naruie cea mai mica sansa de a fi cu adevarat multumiti la sfarsitul zilei. Si de cand a devenit perna asa un punct de sosire seara si de start dimineata…
Unii nu traiesc momentul, asteapta sa se intample raul ca sa isi confirme pornirile, nu mai au incredere, nu mai au iubire, sunt dominati de confuzie, nu stiu pe ce picior sa danseze, le e teama sa mai faca o pirueta sa nu-si franga vreo glezna. Se traieste la turatie maxima, stii ce zic? Simt asa, ca infundam orice urma de sentiment real, o sugrumam cu expectativa, ramanem seci si fara incredere. Ah, si ti-o iei, cand iubesti oameni care ajung in starea asa, si care spiraleaza in faptul asta si care isi vad existenta alaturi de tine in asa ceva, e dezamagitor, e normal, e de asteptat, e expectativa ta proprie. Si e o durere intima, al dracului de dulce si de amara in acelasi timp.
Intr-o astfel de lume, unde se mai afla cufarul copilariei, al viselor si al absolutului, in toata starea asta de fapt unde mai intalnim sublimul si minunile vietii? Ce faci cand expectativa devine mai presus de tot?

 
Leave a comment

Posted by on 19 June 2013 in Fara rost...

 

Scrisoare pentru trecut

Se pare ca in final ajung in acelasi punct din care am plecat. Parca aventura vietii mele este o poveste ce se desfasoara pe o traiectorie circulara. De fapt cred ca merg pe o spirala, dar o spirala tasata, mai degraba pe inele lui Jupiter. Iata-ma deci aici…iar…si nu e mai usor decat a fost ultima data, parca e altfel dar in esenta este la fel. Aceiasi oglinda, tot cu vin, tot singura. Mi-am tatuat singuratatea si acum domneste peste mine si nici ochii caprui nu mai pot sa-mi aduca linistea. Nici veselia si inocenta lor nu mai aduc raze de soare.
Singuratatea asta a fost mereu pentru mine un abandon, e asa, ca si cand pana si vantul te ocoleste. E inertie, e rece, e muta si surda si oarba, e neagra si e grea, apasatoare. Si ma si urmareste.
S-a aliat cu radioul, cu supermarketul, cu parcul, cu biroul, cu strada, cu casa, cu patul, cu pernele, cu muzica, cu marea, cu soarele, cu oglinda, cu hainele-mi…sau aliat cu toate si tin mortis sa-mi sopteasca un nume, sa-mi trezeasca amintiri de toate felurile, preponderent dulci si luminoase ca sa nu poata fi amarate cumva de vreun gand negru.
Si Doamne, ce bine mai era! Ce-mi mai placea mirosul pielii sale prin casa, caldura sa din pat, atingerea degetelor sale…totul era o mangaiere gingasa asupra sufletului meu.
Acum, zic multumesc ca s-a inventat electricitatea ca sa am parte de lumina…asa e cand pierzi lumina, te bucuri ca exista electricitate si ca ai becuri economice.
As vrea sa aud marea, macar intr-o scoica, azurie ar fi perfect, o scoica de azur pe care sa o tin lipita de urechea dreapta care sa-mi sopteasca valuri de racoare in inima si-n suflet, care sa ma faca sa-mi odihnesc pleoapele grele macar pentru cateva secunde, sa stearga asa ganduri, sa-mi poarte barca rosie pe ape line si calde, sa pot sa vad pescarusi si cer albastru si sa simt ca strang in pumn nisip.
O scoica de azur, sau un sarut inmiresmat, dulce si suav ca o lacramioara…Sa am cununa de flori rosii pe cap si sirag de pietricele la glezna, sa fiu de mana sa si sa ne privim sufletele prin oglinzile ochilor.
Sa mergem la pas, chiar daca realmente nu pot sa-ti tin ritmul, sa-ti fur caldura noaptea, sa-ti sarut ochii dimineata, sa te caut si sa te gasesc neincetat.
Asa, fara vorbe…doar cu sufletul,ochii, mainile si gura. Asa, in perfecta tacere, pentru ca in fond…asta ne-a lipsit.